Când dragostea devine prea mult: Ești părinte pentru un adult sau încă mai crești un copil?

Când copilul tău era mic, aveai un rol clar: îl protejai, îl hrăneai, îl învățai și îl ghidai. Fiecare pas, fiecare decizie trecea prin tine. Era firesc, era parte din dragostea ta. Însă, pe măsură ce anii trec, rolul de părinte trebuie să se schimbe. A-l iubi nu mai înseamnă a-l conduce, ci a-i permite să-și construiască singur viața, chiar dacă uneori o face altfel decât ai face tu.

Mulți părinți, spune psihologul și consilierul parental Jeffrey Bernstein pentru psychologyroday.com, continuă să-și „ajute” copiii și după ce aceștia devin adulți. „Nu o fac ca să-i controleze”, explică el, „ci din teama că odrasla lor se va confrunta cu prea multe greutăți sau din obișnuința de a fi mereu acolo pentru ea.”

Ești părinte pentru un adult sau încă mai crești un copil?

Însă, ce nu trebuie să uite părintele e că sprijinul poate lua forme diferite, precum sfaturi necerute, apeluri zilnice pentru a verifica dacă totul e în regulă, ajutor financiar oferit fără să ți-l ceară sau intervenții rapide atunci când vezi că se confruntă cu o problemă. În timp, toate acestea pot estompa granița dintre sprijin și control.

”Adopți” mitul „vreau să-i fie mai ușor decât mi-a fost mie”

Poate că te recunoști în acest gând: „Vreau ca viața copilului meu să fie mai ușoară decât a fost a mea.” Este o dorință firească, plină de iubire. Însă psihologii avertizează că, atunci când duci această idee prea departe, riști să transformi dragostea într-o capcană.

Bernstein amintește de o veche zicală: „Dă-i unui om un pește și îl hrănești pentru o zi. Învață-l să pescuiască și îl hrănești pentru o viață întreagă.” Când îl ajuți prea mult, îi oferi „peștele” de fiecare dată, dar nu-l mai lași să învețe să pescuiască singur.

„Mulți părinți bine intenționați își țin copiii adulți pe loc, rămânând blocați în modul de rezolvare rapidă a problemelor. În felul acesta, îi împiedică să înfrunte micile greutăți care fac parte din viața de adult”, explică Bernstein. Rezultatul? Copilul devine tot mai dependent și mai puțin sigur pe el, iar tu, fără să-ți dai seama, îi iei tocmai darul care l-ar putea ajuta pe termen lung: independența.

Schimbarea de perspectivă de care ai nevoie

Cea mai grea lecție pentru un părinte este să înțeleagă că rolul lui se schimbă odată cu vârsta copilului. Ai învățat cum să fii mamă de bebeluș, apoi mamă de adolescent. Acum e momentul să înveți cum să fii mamă de adult.

„Mulți părinți nu realizează că este perfect normal să fie încă în proces de învățare”, spune Bernstein. „Cu inimă deschisă, pot face trecerea de la a-și crește copilul la a se conecta cu adultul pe care l-au crescut.”

Această schimbare presupune să renunți la reflexul de a interveni și să-l înlocuiești cu o nouă abordare, acela de a deveni ghid. În loc să-i oferi soluția, întreabă-l ce crede că ar putea face. În loc să-l ajuți imediat, lasă-l să se confrunte cu situația și să învețe să o gestioneze.

Bernstein consideră că cele mai importante abilități pentru viață sunt capacitatea de a te liniști emoțional și abilitatea de a rezolva probleme. Când tu sari de fiecare dată să-i „repari” viața, îl privezi de exercițiul acestor două competențe vitale.

Întreabă-te sincer dacă îl ajuți pentru că are nevoie sau pentru că tu ai nevoie să-l simți aproape? De multe ori, mamele oferă ajutor nu pentru că fiul sau fiica nu s-ar descurca, ci pentru că ele nu sunt pregătite să accepte că puiul lor s-a transformat într-un adult.

CITEȘTE ȘI: Ce nu e recomandat să facă un părinte după ce copiii au devenit adulți. E total diferit de educația din copilărie

Când sprijinul devine o piedică

Imaginează-ți o mamă care își sună zilnic copilul adult ca să-i amintească să plătească facturile, să mănânce, să nu uite să sune la medic. Gesturile par inofensive, chiar tandre. Dar, în timp, copilul începe să se simtă lipsit de încredere în propriile decizii. Ajutorul constant transmite un mesaj subtil: „Nu cred că te poți descurca fără mine.”

Această atitudine afectează nu doar independența copilului, ci și relația voastră. Pe termen lung, el se poate retrage, devenind distant, sau, dimpotrivă, poate rămâne blocat într-o dependență emoțională care îl face să evite maturizarea reală.

A-l iubi nu înseamnă a-l scuti de greutăți, ci a-i oferi spațiul să le înfrunte și să învețe din ele.

Când este ajutorul cu adevărat necesar

Există, bineînțeles, și situații în care sprijinul tău suplimentar este necesar. Dacă fiul sau fiica ta se confruntă cu probleme de sănătate mintală, dependențe, traume sau tulburări de neurodezvoltare, atunci implicarea ta devine vitală.

În aceste cazuri, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să-l încurajezi să caute sprijin specializat. Chiar și atunci, scopul rămâne același, acela de a-l ajuta să devină mai puternic și mai conștient de propriile resurse, nu să-i rezolvi tu toate problemele.

„Scopul nu este să-i faci viața perfectă, ci să-i oferi curajul de a și-o construi singur”, spune Bernstein. Diferența dintre a ajuta și a susține este fină, dar fundamentală: primul întreține dependența, al doilea construiește autonomie.

Cum poți să-i oferi sprijin fără să-l controlezi

• așteaptă să-ți ceară ajutorul. Nu te grăbi să intervii. Lasă-l să vină el la tine.
• pune întrebări, nu oferi soluții. În loc de „Uite ce ar trebui să faci”, întreabă „Tu cum vezi situația asta?”.
• învață să taci uneori. Uneori, tăcerea ta îl lasă să gândească și să decidă singur.
• arată-i încredere. Spune-i „Știu că poți gestiona asta”. Aceste cuvinte valorează mai mult decât orice sfat.
• păstrează legătura emoțională, nu controlul. Îmbrățișează, ascultă, susține, dar lasă-l să conducă propria viață.

CITEȘTE ȘI: Modelul de parenting al Prințului William și al Prințesei Kate. Cum își cresc copiii