Poate că uneori te întrebi de ce reacționezi exagerat într-o ceartă, de ce îți e greu să ai încredere în oameni sau de ce simți nevoia să mulțumești mereu pe toată lumea. De multe ori, răspunsul nu se află în prezent, ci în copilărie. Felul în care ai învățat atunci să supraviețuiești emoțional continuă, fără să-ți dai seama, să-ți modeleze relațiile de adult.
Specialiștii în sănătate emoțională explică faptul că trăsăturile care i-au ajutat pe mulți copii să supraviețuiască într-un mediu disfuncțional pot deveni, mai târziu, exact acelea care le aduc durere și confuzie în relațiile de adult. În terapie, psihoterapeuții observă adesea cum persoanele care au trăit abuz, neglijare sau instabilitate emoțională în copilărie ajung să repete aceleași tipare. Și nu pentru că vor, ci pentru că mintea și corpul lor s-au obișnuit să funcționeze așa.
ARTICOLUL CONTINUĂ DUPĂ RECLAMĂ
De ce e greu să te vindeci de copilăria disfuncțională
Ca să supraviețuiești atunci, ai dezvoltat reacții de protecție: ai învățat să negi realitatea, să te detașezi emoțional, să devii perfecționistă, să te îngrijești de ceilalți sau să te aperi mereu. Doar că, la maturitate, aceste mecanisme nu mai sunt scuturi, ci devin ziduri între tine și cei pe care îi iubești.
Negi comportamentele toxice
Dacă ai crescut într-o familie unde conflictele, manipularea sau lipsa de respect erau „normale”, e posibil să fi învățat să negi realitatea ca să poți merge mai departe. Negarea a fost o formă de protecție. Însă, la maturitate, ea te poate împinge spre relații care reproduc același tip de comportamente pe care le-ai trăit.
Mulți adulți care au avut o copilărie dificilă își dau seama târziu că partenerii lor le amintesc de părinții din trecut. Fără conștientizare, poți rămâne prinsă în același scenariu, doar cu alți actori.
Îți reprimi emoțiile și detașarea
Când ai fost copil, poate că ai învățat să-ți ascunzi emoțiile ca să nu fii certată, ridiculizată sau ignorată. Poate ți s-a spus că „nu e frumos să plângi” sau că „ești prea sensibilă”. Așa ai învățat să te protejezi tăcând. La maturitate, însă, tăcerea nu te mai protejează, ci te izolează. Partenerul tău poate simți că nu te poate atinge emoțional, iar tu te simți neînțeleasă și singură.
Psihoterapeuții explică faptul că reprimarea emoțiilor este una dintre cele mai comune consecințe ale traumelor din copilărie. Ce a fost cândva un scut, devine, în timp, o barieră între tine și ceilalți.
Reclamă
Ești perfecționistă și simți nevoia constantă de a controla
Mulți copii crescuți în familii critice sau instabile au învățat că doar perfecțiunea le aduce liniște. Ai simțit că dacă vei fi impecabilă, nu vei fi certată. Dacă vei fi mereu „bună”, nu vei fi respinsă.
La vârsta adultă, perfecționismul devine o povară, prin simplu fapt că simți că nu ai voie să greșești, că trebuie să demonstrezi mereu ceva, că nu ești niciodată suficientă. Această presiune continuă duce la epuizare și nefericire. În realitate, nu perfecțiunea te face demnă de iubit, ci autenticitatea.
Ești evitantă în ceea ce privește intimitatea și ți-e teamă să te deschizi emoțional
Dacă în copilărie apropierea ți-a adus durere, respingere sau trădare, e firesc ca, la maturitate, să o eviți. Mulți adulți care au suferit în trecut se feresc să se atașeze, ca să nu mai fie răniți.
Însă evitarea nu aduce liniște, ci singurătate. Îți creează iluzia că ești în siguranță, dar în realitate te ține departe de conexiunea de care ai cea mai mare nevoie.
CITEȘTE ȘI: Obiceiul frecvent al părinților care afectează în tăcere copilul
Ești într-o permanentă căutare de relații
Pe de altă parte, unele femei care au fost neglijate sau abandonate în copilărie simt o nevoie constantă de a fi într-o relație. Teama de singurătate e atât de puternică încât preferă orice companie, chiar și una toxică, în detrimentul golului pe care îl simt când sunt singure. Relațiile se succed rapid, dar niciuna nu oferă liniște.
Această fugă de singurătate e, de fapt, o fugă de propriile emoții nerezolvate.
Nu pui limite și îți e frică să spui „nu”
Familiile disfuncționale nu cunosc conceptul de limite sănătoase. Poate ți s-a spus că nu ai voie să ai secrete, că trebuie să spui mereu „da” sau că nevoile tale nu contează.
La maturitate, lipsa acestor limite se transformă în relații dezechilibrate, unde dai mai mult decât primești. Când cineva îți pune o limită, o percepi ca pe o respingere. În realitate, e doar o formă de respect de sine. Iar asta e ceva ce poți învăța și tu, pas cu pas.
Citește și
6 trăsături pe care bebelușii le moștenesc de la tata
Cele mai bune jocuri pentru dezvoltarea gândirii logice la copii. Idei și recomandări
Studiu: Neglijarea în copilărie afectează dezvoltarea memoriei de lucru
Simți mereu nevoia de a-i salva pe ceilalți
Dacă ai trăit într-un mediu haotic, probabil ai învățat să fii „adultul responsabil” prea devreme. Ai avut grijă de părinți, de frați, de toată lumea, în speranța că ordinea și siguranța se vor întoarce.
Ca adult, repeți același tipar. Alegi parteneri care au nevoie de ajutor sau oameni pe care îi poți repara, sperând că, de data asta, „salvarea” va aduce iubire.
În realitate, te pierzi în rolul de salvatoare și uiți să ai grijă de tine.
Ai dificultăți în a avea încredere
Când cei care trebuiau să te protejeze te-au rănit, încrederea devine un risc. Iar la maturitate, ți-e greu să te relaxezi în relații, să te lași văzută sau să crezi că cineva te iubește fără să te rănească. Dar neîncrederea, deși pare că te protejează, te ține departe de legături reale și profunde.
CITEȘTE ȘI: Semnele traumei la copii pe care orice părinte ar trebui să le știe. Ce trebuie să urmărești atât fizic, cât și comportamental
Ești furioasă și te afli într-o stare permanentă de apărare
Dacă ai fost nevoită să te aperi în fiecare zi, e normal ca furia să fi devenit un scut.
La vârsta adultă, reacțiile rapide și defensive pot apărea din instinct, chiar și atunci când nu e un pericol real. În relații, această furie poate speria, poate crea distanță și, cel mai dureros, te poate priva de ocazia de a fi înțeleasă.
Sub furie se ascunde, de multe ori, durerea unui copil care n-a fost auzit niciodată.
Cum începe vindecarea
Toate aceste mecanisme nu sunt defecte de caracter, ci răni care cer atenție. Fiecare reacție are o poveste în spate, iar conștientizarea e primul pas spre vindecare. Când înțelegi de unde vin reacțiile tale, poți începe să le schimbi. Poți învăța să ai încredere, să te exprimi, să pui limite și să alegi oameni care te respectă.
Psihologii spun că vindecarea nu înseamnă să uiți copilăria, ci să înveți să o integrezi. Să o privești cu compasiune și să-ți spui: „Atunci am făcut tot ce am putut. Dar acum pot altfel.”
CITEȘTE ȘI: Țipetele părinților pot modifica negativ creierul copiilor, spun experții britanici
